Sufletele noastre goneau,
goneau pe Bărăgan
ciulini bântuiți
de aprige vânturi lăuntrice.
Se opreau peste tot,
nu se opreau nicăieri,
sufletele noastre,
trandafiri din cenușa celor mai albe zile,
a atâtor clipe, rămase drept cicatrice,
ca atâția ieri.
Și ne priveam în noi
ca în niște oglinzi sterile.
Sensul versurilor
Piesa explorează introspecția dureroasă și confruntarea cu trecutul. Sufletele rătăcesc prin amintiri, căutând sens, dar se văd doar pe sine într-o stare de sterilitate emoțională, incapabile să găsească alinare.