Ce știi tu?
Pe mine noaptea, mă vizitează stafii și da, sunt ale mele,
Spirite ce vin și pleacă dintre palme fără să lase semne.
Fără să-mi zică „te iubesc”, sau cine știe ce refrene,
Trece timpul și răsăritul mă prinde mereu la o cafea cu ele.
Și mai vorbim de una alta,
Și ne mai amintim de noi,
Și mai vorbim de voi și gata,
Din priviri ne stabilim iar întâlniri.
Te rog domnișoară, mătură mai repede tot ce am dezvelit căci dimineața nu o port așa ci lângă tine, obosit.
Mai bate mama la ușa camerei și mă întreabă: „Iar nu dormi?” Răsuflă tristă că băiatul ei se-mparte iar la doi. Ea mă-nțelege, știe ea cumva ce mă tot ține treaz și nu insistă iar mă lasă să mă pierd în ceas.
Eu dragă mama nu mai dorm, eu scriu până când mâinile îmi cad în gol, până când ele-or să mă lase să mă duc spre alte vise. Iar vine noaptea, iar voi fi trist cu porțile închise.
Mai caut în sufragerie și acum o mică umbră, este ea cea care a uitat să mă mai plângă. Sunt surprins de-atunci încoace de lipsitul tău suspin. Unde ești? Sub cartea asta sau sub vre-un pahar de vin?
Și mă doare și ascult vântul obosit sub geamuri și cum leneșa și noapte se ascunde printre ramuri. Întunericul e azi, mult mai jovial cu ochi timizi de ciocolată. Nu mai sperie, sta cuminte și ascultă mai atent ca niciodată cu o palmă-n falcă și creioanele-mi cască nu au chef de poezii. Nu mai știu ce vrei să știi și vreau să mă ajuți, să-mi spui: „Ai muzica asta, măcar tu să nu o uiți. Iubește ce scrii dragul meu, pentru că lumea uită!”.
Și eu scriu și lumea uită ce am scris.
Sensul versurilor
Piesa explorează stările unui artist insomniac, bântuit de amintiri și căutând inspirație în nopțile târzii. El se confruntă cu efemeritatea creației și cu necesitatea de a iubi ceea ce scrie, chiar dacă lumea uită.