Steleverzi – Tranzit

Te țin minte, pustiule, lângă liceu, iarna-n bar
Cu tăria-n tăria unui fum matinal,
Ochii sclavi de ecran, pierdut în meciuri lungi,
Fumându-ți timpul pan-acasă, prins în fantezii și fulgi.
Pierdut printre borduri cu băieții tăi de buzunar,
Soarta de zar, bizar și hai-hui, un fumoar,
Al femeilor ce ți-au trecut prin față.
Mă priveai cu aceeași scârbă-n fiecare dimineață.

Ce urmează am găsit scris pe-o foaie-n colț de bar,
Era scris de tine și te țin minte, pustiule, ai scris așa:
„Oameni stau și-nghit, ești doar unul dintre ei, scuip alei.
Simțind mizeria de pe cruce, societatea-mi cere sânge când din cer sar scântei.
Se cerne cenușa pe capete, se cere ceartă și-ți fură frații adăpostul,
Sistem dezorientat îmbrățișând pacea cu brațe de monstru.
Orice zi e martir din timpul tău, soldații pierd pierduți între articulație și garou,
O nație cadou dorului de casă-n alcool, oameni ce și-ar vinde sufletul pe-un înger pazitor.
Desprins de sol, desprins prin ceață, un oarecare,
Și-s în stare să te pun în fața mea doar ca să cad pe moale.
Cu pielea tare ca o fabrică de lanțuri, cu cearcăne plini de celest mă biciuiesc,
Plângând coclauri, un înger funest ce-mi pune lauri mă privește obosit și mă gândesc că-i doar o boală trecătoare.
Apocalipsa unui vis de tranzit. O să plec pe mare, mi-e dor de-un nai, tu n-ai și doare…

Trag, ultimul aer în piept privind sfârșitul, sunt sincer cu tine, șoptesc,
Priveste, copile, individul din oglindă, cutia milei,
Cu puterea ochilor din bucuria zilei! Arde totul ca-n ateu,
Că-nalt e cerul în scrumiera lui Dumnezeu.
Cu „dum, dum” vin tobe, prevestind războaie,
Privind stingher râzi-n izvoare, invazii în nații, convoaie.
Arca lui Noe modernă-n ploaie de spini,
Clădită din lemnul unei conștiințe fără rădăcini.
Bat la vecini, degeaba! Rabd-n veci cu inima de Praga,
Nemișcat ca pe scut scrie scump. Nu-mi mușcă nimeni din trecut!
Și tac, bolnav de suflet trag, trezește-te! Trec oștile, mâine-i atac!
Și de clădiri înalte se sprijină bun Domnul, trist sprijină tronul,
Jelind cu jena lumea plină de jar dă tonul și trage apele,
Potoape calde ca și armele și arca-și cară marca singură și-n ea în colț prova stau eu,
Strigând spre cer: Te provoc, bă, asta-i doina mea de var închis și fier!
Și-mi cânt mândru rostul că n-am ultimul minut să-mi zic Tatăl Nostru, picurii-mi strică adăpostul!
Adapă prea mult apele, Doamne, Doamne, unde-mi e aproapele și aud:

Te țin minte, pustiule, lângă liceu, iarna-n bar
Cu tăria-n tăria unui fum matinal,
Ochii sclavi de ecran, pierdut în meciuri lungi,
Fumându-ți timpul pan-acasă, prins în fantezii și fulgi.
Pierdut printre borduri cu băieții tăi de buzunar,
Soarta de zar, bizar și hai-hui, un fumoar,
Al femeilor ce ți-au trecut prin față.
Mă priveai cu aceeași scârbă-n fiecare dimineață, pustiule, mă ții minte?