Steleverzi – Natura Timpului

Eu am inima o vază,
În care-i țin florile.
Și culorile și zâmbetul și ce mai place ei
Sunt norocos că o cunosc și o iubesc,
Și-o să știe.
Azi îi spun și-o să fie o zi frumoasă de Aprilie.
Eu am florile mele de vii stropite numai cu soare,
Când din serele din sunet se strecoară călătoare,
Umbra ei plină de praf, îmbrăcată în cearceaf
Și cu zâmbetul hain m-așteaptă ca să vin.
Stai puțin. (Stai puțin).
E un fel de întâlnire, am emoții, ce să spun,
Că mă uit doar în ceas și nu știu de ce tremur,
Poate-a fost cafeaua tare, poate-i vântul ăsta rece,
Ce mă trece peste drum și fumez de nerăbdare.
Poate-i de la tutun sau poate-i doar felul în care se joacă norii,
Poate-s stelele sau cerul,
De ce nu?
Poate chiar mirosul ploii.
M-aștept la ce-i mai rău de la vreme în seara asta,
Am ajuns în cafenea, am ‘umbrela de regret’ și pantofi de ‘vreau să plec’
Și din piept cad cortine către nici un fel de basm
Și-ncet mă așez la geam și pun florile-n pervaz,
Și mai cer o cafea,
Am nevoie să fiu treaz pentru ea, știi
E sensibilă și are nevoie de atenție, ce vrei?
Nu o cunosc de multă vreme, dar citesc în ochii ei,
Mai sunt femei, da’ ea are acel ceva,
Are tot timpul din lume cu palma în palma sa.
Stă cuminte și așteaptă singurel în cafenea,
Da’ ai ghicit, eu sunt acel amorez
Și ea e natura mea, întârzie și încep să mă-ngrijorez.
(Unde ești dragă? Știi că nu-mi place să întârzii).
Ea are inima o masă în care-și uită zilele
Și culorile și zâmbetul și poate și pe mine.
Sunt norocos că o cunosc și o iubesc
Dar ea nu știe.
Ce-mi pasă că întârzie.
Eu am florile mele de vii stropite numai cu soare,
Când din serele din sunet se strecoară călătoare,
Umbra ei plină de praf, îmbrăcată în cearceaf
Și cu zâmbetul hain m-așteaptă ca să vin.
Stai puțin..
Stai puțin, că ea nu întârzie de obicei
Și timpul se ridica de la masă,
Ia florile și pleacă către casă,
Dar în drum emoția amorțea
Și gândul bun îl trimite în pași
Grăbiți, spre ea, la serele din sunete crescute,
Cu sutele de zâmbete învechite chiar din soarele ce-i lumina culorile,
Florile îngălbenite și schimbă drumul odată cu pulsul, încrederii
Creștea și numărul de pași și voința-n ochii lași, plini de nebunii
Dar oare ce face acum, de ce doamne n-a venit?
Și obsesia și frica se jucau la nesfârșit
Și calcă hotărât parcă dezlegat,
Prinde forță să ajungă, strânge florile în mână și fumează și se-ncruntă
Și apucă în final să vadă și sera ei,
Ce suna a geamăt dulce și a poftă și a sânge,
Și el plânge, se oprește în loc, respiră
Și ecouri se lungeau până-n ura lui de foc
Și-aleargă până-n prag și lovește ușa tare
Și vede natura sa cu amintirea-nșelătoare,
Zâmbește plin de lacrimi și trăgând ușa-ncet,
Zâmbetul îi devenea tot mai straniu și rânced,
Grăbit ia florile, le-așează calm în vază lângă pat
Apoi se-ntinde către ea și-o sărută apăsat.
El are inima acum în locu’-n care moare ea,
Căci a ucis-o cu tot cu amintirea sa,
Așa e timpul, un domn mai posesiv
Și, câte-a ucis la timpul său, nimeni nu poate știi.
Ea are florile lui de vis stropite numai cu soare,
Într-o vază lângă pat, moarte, galbene, murdare
Și-n umbra ei plină de praf, îmbrăcat în cearceaaf,
Stau eu zâmbind hain, așteptând să-mi spui.
Stai puțin!