Măicuță, când m-ai făcut
Leagănul mi-ai așternut
Într-o margine de râu,
Într-o iarbă până-n brâu,
Iarba să mă învelească
Sufletul să-mi liniștească.
Decât, mamă, chinuiai,
Mai bine pe deal făceai
Două fântânele reci
Între două dealuri seci
Și din dorurile mele
Făceai multe scăunele
Să stea fetele pe ele.
Din dragostea mea de fată
Un pahar de băut apă,
O tufă de ținut umbră
Când vin flăcăii din luncă
Să stea să se răcorească,
Fetele să le iubească.
În loc de-ai mei ochișori
Răsădeai doi pomișori
Iedera să mi-i cuprindă,
Lumea-ntreagă să mă plângă,
Să-mi plângă tinerețea
C-am stat prea puțin cu ea.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă regretul unei vieți scurte și dorința ca, în loc de o viață chinuită, mama să fi creat elemente frumoase din dorurile și dragostea fetei, pentru a aduce bucurie altora. Este un cântec despre efemeritatea vieții și frumusețea pierdută.