Serbare zgomotoasă.
Serbare zgomotoasă
Ca-n bâlci. Decor banal;
O boltă luminoasă
Scăldată-n aur pal.
Pe culmea azurie
Chiar soarele de-aramă
Se pare-o jucărie
De proastă melodramă.
Mulțimea îmbătată
De pulbere și soare
Întoarce-nfierbântată
Un danț nebun pe care.
Îl farmecă orgia
Din surle, din timbale,
Din nai și măiestria
Din cornuri triumfale;
O muzică ciudată
Ce-nalță orgolioasă
Spre bolta-nflăcărată
Prostia glorioasă.
Mulțimea se aprinde
Și râde, strigă, -njură.
Paiața se desprinde
Din gloată. O figură.
Ciudată: meseria
I-a pus pe buze-un rânjet
Pe care sărăcia
Mereu îl schimbă-n scâncet.
În ochi îi arde para
Durerii care crește.
Ar plânge; dar ocara
Mulțimei îl îngrozește.
Ce, crudă, îmbuibată
Vrea glume, joc, plăcere.
Paiața întristată
Privește cu durere.
O lacrimă îi pică
Încet și el tresare
Și mândru își ridică
Privirea sfidătoare.
Spre cer iar a sa minte
Orgoliul străbate;
El trece înainte
Cu brațe încleștate.
Zâmbind din înălțime,
Decât robit durerei,
Să ceară la mulțime
Pomana-nduioșarei.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă de bâlci unde mulțimea, în ignoranța și bucuria sa superficială, nu observă suferința unui paiață. Acesta, deși trist și umilit de sărăcie, își păstrează orgoliul și sfidează mulțimea, preferând să zâmbească în fața durerii decât să cerșească mila.