Cel care zice „Nașteți, muriți, aventura
lumii e scrisă!” nu este oare jignit
de măruntul orgoliu al penei
ce-o țin între degete?.
Fluviul mă vrea curgând, – promisiune a mării!
floare – dar nu și rod! – hărăzită a fi
un văratic anunț în argilă
al florilor veșnice.
Eu, însă, vai! confisc și secunda și locul,
ard liturghii și sorb din izvoare ce n-au
învoire să dea frumuseții
decât aparențele;.
haosul pur, sfânta materie-a Domnului,
naște sub mâna mea; copiez pipăind
– cu dospite vocale – intacta
rotire de sunete;.
parcă un alter-ego al celui ce singur
judecă mi-ar fi dat, ca osândă aici,
plăsmuirea: gelos – ar fi rupt un
sigiliu al Facerii.
Ce-a mai rămas, din sufletul meu, pentru marea
zi a mâniei, nedevorat? Ronțăit
e, ca orzul de cai, de flămânda
lăcustă a paginei.
Mult am râvnit, dar numai puțin reușit-am.
Dacă mi-ar pune scrumul respins pe cântar,
mântuit aș fi – chiar în eșecul
de-a scrie ca îngerii..
Sensul versurilor
Piesa explorează frustrarea creatorului care aspiră la perfecțiune divină, dar se simte limitat de imperfecțiunea umană. Exprimă conflictul dintre ambiția artistică și sentimentul de inadecvare, culminând cu acceptarea eșecului ca parte a procesului creativ.