Aș privi din zori în zori, toate văile cu flori
Aș privi și aș strânge-n piept, tot ce-i falnic și-nțelept.
Tot noianul zorilor, tot focul bujorilor
Tot parfumul crinilor, din umbra grădinilor.
Tot seninul zorilor, tot argintul mărilor
Toată slava stelelor, stelelor, stelelor, ce dau farmec nopților.
Iar când vine-o iarnă grea, troienind cărarea mea,
Lângă Domnul am și-atunci tot ce-i mai frumos prin lunci.
Tot noianul zorilor, tot focul bujorilor
Tot parfumul crinilor, din umbra grădinilor.
Tot seninul zorilor, tot argintul mărilor
Toată slava stelelor, stelelor, stelelor, ce dau farmec nopților.
Iar când Domnul va veni și din ochi mă va privi,
Nu voi mai vedea atunci nici cărări, nici văi, nici munți.
Nici noianul zorilor, nici focul bujorilor
Nici parfumul crinilor, din umbra grădinilor.
Nici seninul zorilor, nici argintul mărilor
Și nici stelele de sus, mai de sus, mai de sus, numai fața Lui Isus!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o admirație profundă pentru frumusețile naturii și o credință puternică în Dumnezeu. Găsește consolare și frumusețe în creația divină, anticipând momentul întâlnirii cu divinitatea, unde singura viziune importantă va fi fața lui Isus.