Lasă-mi lanțurile ruginite,
ale Destinului,
de care-mi este legată,
Cumpăna Viitorului,
pe care o trag cu tărie,
în adâncurile Fântânii Sufletului meu,
pentru a scoate Apa Vieții,
unor Sentimente,
pe care să ți le dăruiesc ție, Iubire,
chiar dacă nu am alte căni,
în care să ți le torn,
decât tot cele vechi și ciobite,
ale Privirilor,
pe care împreună,
le-am numit cândva,
Căni de Pustiu,
atunci când credeam,
că Fericirea poate fi găsită,
la orice bodegă de Speranțe,
unde găsim Cuvinte la prețuri ieftine,
care să ne hrănească Ridurile,
ce ne vor ploua cu Amintiri,
Moartea de noi înșine.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de a oferi iubire chiar și atunci când resursele sunt limitate și marcate de trecut. Vorbește despre acceptarea imperfecțiunilor și despre găsirea valorii în amintirile împărtășite, chiar dacă acestea sunt asociate cu suferință.