Plânge-mă cu rouă și cu dor,
Amintire,
să-mi pot spăla,
cu lacrimile tale,
fața prăfuită cu stele căzătoare,
a Destinului meu.
Lasă-mă să înnoptez,
sub streașina Cerului liber,
al Ochilor tăi plânși,
printre zidurile Zilelor fără adăpost,
ale Vieții mele.
Aș mai putea fi vreodată,
Soarele Visului,
care ne lumina Calea Spre Absolut,
a Fericirii,
odată ce locuim,
prin cavourile Cimitirelor de Cuvinte,
pe care nu le mai vizitează,
nici una dintre Clipele,
cărora le-a dat naștere,
Iubirea noastră?
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul și melancolia față de o iubire pierdută și un destin incert. Naratorul se simte copleșit de amintiri și de pierderea luminii și fericirii care odată îi ghidau.