Zile fără adăpost,
se înșiră grăbite,
să prindă câte un colț de Lacrimă,
din Rătăcirea,
prelinsă pe fața Inimii de Pustiu,
a Cuvântului,
pe care ți l-am adresat,
fără să mă mai întrebe Nimic,
Niciodată,
atunci când ne-am găsit Privirea,
rezemată,
de Zidurile indiferente,
ale Uitării,
ce abia mai reușea,
să ne spună printre sughițuri,
de Vise părăsite,
ce-și plânge Amintirile din Viitor,
luate cu forța de către,
Depresiile Absurdului Carismatic,
al Iluziilor Non-Sensurilor Existenței,
ce ne sunt dăruite,
de Moarte.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de pierdere, deznădejde și acceptarea morții ca finalitate. Vorbește despre visele abandonate și amintirile viitoare furate de depresie, într-o existență lipsită de sens.