Sorin Cerin – Pe Strada Pierdută a Întunericului Sufletului Meu

Te-am așteptat,
Lumină Divină,
pe strada pierdută,
a Întunericului,
Sufletului meu,
pe care mă împiedic mereu,
de Iluziile Vieții și Morții,
lovindu-mi tâmplele Viselor,
ce sângerează a pustiu,
pe Orizonturile Apusurilor,
ale căror Inimi de Piatră,
sculptate de către Destin,
îmi sfarmă valurile Speranțelor,
care se pierd pe țărmurile,
Sentimentelor noastre,
Iubire.
Și merg,
Încotro?,
într-atât de părăsit,
de mine însămi,
încât oriunde m-aș îndrepta,
tot la porțile Rătăcirii,
aș poposi însetat,
de un Țărm al Deșertăciunii,
pe care să-mi pot odihni,
Aripile de Plumb,
ale Destinului,
care m-a prăbușit,
într-atât,
în trupul de țărână,
al Durerii,
încât doar Cimitirele de Cuvinte,
au ajuns să-mi mai vorbească,
despre tine,
Iubire.
Cum să mai întreb Ploaia,
de ce cade,
pe asfaltul Gândurilor,
rece și trist?,
când a înghețat atât de tare,
întreaga Lume din Sufletul meu,
încât ar trebui,
să mă adresez,
Flăcărilor ce aprind,
Inima Lacrimii,
Zăpezii imaculate,
a Sentimentelor,
care mi se topesc,
pe fața Timpului Nimănui,
scurgându-se mai apoi,
prin Ridurile Amintirii,
ce-mi sapă tot mai adânc,
albiile Singurătății,
care din păcate,
nu mai duc,
ca altădată,
către tine,
Iubire.
Strig surd,
atât de tare,
încât să mă audă,
până și Destinul,
indiferent și orb,
la tot,
ce i-aș fi putut cere vreodată,
pe care abia acum,
am reușit să-l înțeleg,
când l-am văzut,
cum vrea să se sinucidă,
încercând să se înece,
în propria mea Lacrimă de Dor,
față de tine,
Iubire.
Aștept,
așa cum mi-a spus Moartea,
să te aștept,
la Ferestrele Clipelor,
care se pierd,
printre geamurile prăfuite cu Vise,
ale Speranțelor,
care-au ajuns să mă privească,
cu milă,
atunci când le spun,
că te voi reîntâlni,
pe aceeași stradă pierdută,
și pietruită cu Păcatele Originare,
ale Întunericului,
Sufletului meu,
Iubire,
înveșmântată cu rochia albă,
croită,
din trupul imaculat,
al Adevărului Absolut.
Și Nimeni nu va reuși vreodată,
să-mi spună că nu ești tu Iubire,
cea care m-a prins de brațul Viselor,
și m-a ridicat,
din căderea fără de sfârșit,
împiedicat fiind,
de către Singurătatea,
din trupul căreia,
Destinul mi-a clădit,
Ziua fără adăpost,
în care să-mi locuiască, Sentimentele,
pe care mi-e teamă,
să le mai reîntâlnesc,
fiindcă le-am promis,
fiecărora în parte,
că am să le aduc,
câte o porție de Lumină Divină,
dar nu am mai reușit să o găsesc,
în imensitatea de Întuneric,
care-mi învăluie Sufletul,
tot mai pustiu și rătăcit,
de tine,
Iubire.