Amprente reci,
cu lacrimile cuvintelor șterse,
pe la colțurile genelor,
strămoșilor disperării,
din care ne tragem,
respirațiile absurdului,
din care ne sculptăm visele,
tot mai avangardiste și neînțelese,
cu trupul cărora,
ne înveșmântăm iubirea,
ce dârdâie într-una,
de frigul pătrunzător,
din cuvintele noastre,
atât de înghețate,
încât nimic nu mai poate,
să le readucă printre visele fericirii,
ce încă ne mai așteaptă,
cu privirile inimilor pierdute,
prin gările speranțelor,
ale căror căi ferate,
par a fi ruginit,
mai demult decât vremea,
care ne-a născut undeva-cândva,
durerea,
prin care să reușim,
să ne cunoaștem,
propriul destin.
Sensul versurilor
Piesa explorează condiția umană marcată de durere și absurd, dar și de o speranță fragilă. Iubirea este văzută ca vulnerabilă în fața greutăților vieții, iar destinul este căutat prin cunoașterea propriei suferințe.