Atât de târziu,
în noi înșine,
încă mai e o vară,
ce-și dă ultimele suflări,
frunzelor ruginite,
ale unui Trecut,
pe care nici una,
dintre Privirile Cuvintelor,
nu l-ar putea înțelege,
atunci când își declină,
propria noastră Iubire,
unui Timp al Nimănui,
din care niciun strop,
de Lumină Divină,
căzută din Ploaia de Stele,
a Iubirii,
nu va mai da viață,
țărânii Amintirilor,
ce vor seca,
până când se vor pierde pe sine,
în albia rămasă fără nume,
unde cândva curgea,
plină de strălucire,
propria noastră Fericire,
condusă cu atât de multă pasiune,
de malurile îmbrățișărilor.
Sensul versurilor
Piesa descrie o iubire trecută, plină de pasiune și fericire, care s-a stins în timp. Amintirile acestei iubiri seacă, pierzându-se într-un trecut irecuperabil, lăsând în urmă doar melancolie și regret.