Oricât am încerca,
să ne înălțăm dincolo de noi,
nu vom reuși nimic altceva,
decât să atingem,
cote tot mai îndepărtate,
ale Iluziilor Vieții și Morții,
pe care le vom lua drept,
Regăsiri de Sine,
fără însă a reuși să observăm,
și Aripile frânte,
ale Zilelor rămase fără adăpost,
din inimile noastre de Pustiu,
care cred că dacă adorm,
pe penele lor moi,
nu se mai pot lovi,
atunci când cad,
pe cimentul rece și inert al Gândurilor,
ce au rămas totuși,
pline de Cer încărcat,
cu florile de plumb ale Norilor,
Destinului nostru,
Depresiv și Absurd.
Sensul versurilor
Piesa explorează iluziile pe care ni le creăm pentru a face față vieții, dar și incapacitatea de a vedea realitatea dură din jurul nostru. Vorbește despre un destin perceput ca fiind depresiv și absurd, plin de gânduri reci și lipsite de speranță.