Niciodată n-aș reuși să mor,
decât,
înveșmântat în Cuvintele tale, Iubire,
Conștient că-n Inimile lor,
se va așterne Pustiul,
Absurdului acestui Destin,
al Lumii,
ce nu a fost niciodată a noastră,
fiind îndatorată întru totul,
Morții de noi înșine,
care l-a avut mereu,
pe Dumnezeu,
alături de ea,
fără ca să aflăm vreodată, de ce?
Chiar și când ne înecam,
cu Florile de Lacrimi,
prin Catedralele impunătoare,
ale Rugăciunilor,
pe care le așterneam,
la tălpile Icoanei Voinței Lui.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o căutare spirituală profundă, marcată de suferință și de acceptarea unui destin absurd. Vorbitorul se simte legat de divinitate chiar și în momentele de disperare, căutând răspunsuri în rugăciune.