Gheare ascuțite sfâșie pașii,
care rătăceau spre împlinire,
năvoade de clipe,
pândesc sentimentele,
pentru a le pescui,
în apa tulbure a vieții,
ca mai apoi,
să fie duse,
la fabrica de conserve a morții,
spre a fi vândute ca amintiri,
drept hrană cimitirelor,
pentru cei care trăiesc prezentul,
hrănindu-se cu trecutul,
care le alimentează viitorul.
Arbori încă verzi,
de sentimente și speranțe,
stau tăiați,
ambalați și conservați,
la margine de drum al Destinului,
spre a fi duși,
în frigul de sfârșit de lume al deznădejdii,
și vânduți,
pentru a ne mai încălzi Deșertăciunea,
care ne cere mereu,
plata chiriei de a exista,
în această lume.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea că amintirile și experiențele trecute sunt transformate în resurse pentru a alimenta prezentul și viitorul, chiar dacă acest proces implică pierdere și deznădejde. Metafora centrală este aceea a transformării sentimentelor și speranțelor în "hrană" pentru un "cimitir", sugerând o lume în care trecutul ne bântuie și ne definește.