Speranțe răstignite,
apasă greu,
limbile scorojite,
ale unui Ceas bătrân și surd,
ce-și amintește și acum,
printre sughițuri de regrete,
timpurile tinereții,
ruginite acum,
când era Oră Exactă,
și toate Visele,
de pe peronul prăfuit,
al unei Gări a Absurdului,
se conformau ordinelor sale,
despărțindu-se de trenul,
care le ducea Viața,
către Trecut,
fără să poată crede atunci,
când se afla,
în Inima de Vânt,
ale acelor Vremuri,
că va deveni el însuși,
un Trecut.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și asupra regretelor acumulate odată cu înaintarea în vârstă. Un ceas, odată simbol al exactității, devine o metaforă pentru un trecut idealizat, pierdut și imposibil de recuperat.