Creația a ajuns să ne cânte,
la urechile surde ale Deșertăciunii,
Inimilor noastre de Vânt,
numai pe Riduri adânci,
de strune veștejite,
care traversează fruntea unui Timp,
al Absurdului,
printre stelele,
Promisiunilor noastre căzătoare,
mereu neîmplinite,
ce ne caută și acum,
bătând cu disperare,
la porțile Castelelor de Nisip,
ale Privirilor noastre,
care se sfărâmă neputincioase,
sub greutatea valurilor,
Iluziilor Vieții și Morții.
Sensul versurilor
Piesa vorbește despre efemeritatea vieții și a promisiunilor, despre iluziile care se spulberă sub greutatea realității. Căutarea sensului și a împlinirii se lovește de zidul deșertăciunii.