Nu pot să înțeleg de ce,
Ninsoarea viselor noastre se topește,
În norii uitării din mine,
Și nici de ce,
Atunci când viscolește cu amintiri,
Spre mine,
Se transformă,
În ninsoarea cuvintelor înghețate,
Pe care le deslușesc,
Mai greu decât vremea,
În care mi-am pierdut urma,
Rămânând departe de inima ta,
Undeva într-o gară părăsită a Destinului,
Despre care îmi spuneai că m-ar cunoaște,
Când vroiam să ne unim norii vieților,
Dorind să cearnă numai ploi repezi de vară,
Îți mai amintești?
Dar de ziua când am trecut înfrigurat,
De alte cuvinte înghețate,
Și te-am întâlnit?
Era strada destinului sufletului tău,
Ce urma să treacă podul,
Unei lungi veri sentimentale.
Și ce pot să-ți spun,
În ninsoarea aceasta de sfârșit de lume a iubirii,
Decât că nu am să mai trec niciodată,
Pe strada gândurilor tale,
Niciodată chiar și neștiut de nimeni,
Nici de Destin,
Nici de fulgii zăpezilor topite,
Mai demult decât vremea,
Pe una din genele amintirii sufletului tău,
Ce vor închide pentru totdeauna,
Eternitatea din răsăritul ochilor tăi,
În inima mea.
De aceea ascultă norii care tac,
Șiroind cu speranțe reci de toamnă,
Ruginite în suflet,
Cum totul devine,
Din ce în ce mai greu și mai apăsător,
Peste mormintele acestei existențe,
Pe care nici măcar groparul clipelor,
Nu mai primește,
Un pahar tare,
Dar al naibii de tare,
De uitare de el,
Atunci când pământul,
Se surpă greu,
Peste sicriul speranțelor,
Săruturilor,
Mângâierilor noastre,
Dintr-o vară,
Cu miros de atât de mult tine,
În inima dragostei mele,
Atunci când te așteptam,
Să servim din cupa iubirii,
Eternitatea.
Care acum dispare,
Sub sunetul surd al pământului din noi,
Ce lovește sicriul a tot ce eram odată,
Suflete.
Încă te-aș mai fi așteptat,
Printre aleile troienite cu amintiri
Ale cimitirului din noi,
Dacă zăpada uitării,
Din cuvintele noastre,
N-ar fi trecut,
Dincolo de numele iubirii,
Scris pe crucea,
Unei întâlniri ruginite,
Acoperit în întregime,
Încât nici zăpada nu-l mai poate citi,
Oricât de mult și-ar dori,
Să-l încălzească cu trupul amintirii sale,
Ce a fost cândva o ploaie de vară,
Ce a spălat cuvintele spuse,
Undeva, cândva..
De aceea îți spun pentru totdeauna,
Adio,
Și îmi doresc din tot sufletul,
Să-ți amintești vreodată,
Numele unei mari iubiri,
Acoperit de zăpada amintirii,
Pentru totdeauna,
Chiar dacă acum e șters,
De parcă n-ar fi fost niciodată.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea unei despărțiri și regretul pentru o iubire pierdută. Naratorul își ia adio de la persoana iubită, simțind că amintirile se estompează și că legătura dintre ei s-a rupt iremediabil.