Frunzele Viselor,
și-au ruginit întreaga căldură,
a Ochilor de Cer,
ai Iubirii,
pe care Depresiile Absurdului Carismatic,
al Iluziilor Non-Sensurilor Existenței,
ne-a alungat-o,
în abisurile fără adresă,
ale Singurătății,
care ne așteaptă,
în Zorii nedefiniți ai Durerii,
să servim câte o cană de pustiu,
din Lacrimile de Vânt,
ale Speranțelor deșarte,
care ne sunt turnate,
cât mai fierbinți,
în Sufletele mistuite de Regrete,
și descompuse de Disperare,
în frânturi de fraze ale Nimănui,
întrupate de Cimitire întregi de Cuvinte,
pe care am ajuns să le rostim,
umai Zilelor fără adăpost,
pentru Fericire.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente profunde de singurătate și regret. Vorbește despre pierderea speranței și despre cum iluziile și absurdul existenței ne aruncă într-un abis al singurătății, unde servim o cană de pustiu din lacrimile speranțelor deșarte.