Ni s-au spart cerurile,
Viselor,
în nesfârșite cioburi tăioase,
de Clipe,
ca să alergăm însângerați de Amintiri,
peste rănile Trecutului nostru,
pe care nicio tarabă de Speranțe,
nu vrea să-l vândă,
vreunui Destin împlinit,
chiar dacă Iubirea,
l-ar fi dat pe nimic,
Iluziilor Vieții și Morții,
pe care nu le-am cunoscut,
decât atunci,
când,
în Privirile,
fântânilor secate ale Dorințelor,
a apărut Singurătatea.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de deziluzie profundă și singurătate, cauzată de rănile trecutului și de pierderea speranței. Protagonistul se simte copleșit de amintiri dureroase și de iluziile pierdute ale vieții și morții, ajungând într-un punct în care singurătatea devine o prezență dominantă.
