Tot mă-ntreabă, doru-ntreabă
Ce-am pățit de-s așa slabă?
Dor nebun te-oi blestema
Să ajungi și tu așa,
Ca o frunzisoară-n vânt
Să fii umbra pe pământ.
Du-te, dor, pustiu de câine,
Ce tot stai pe lângă mine?!
Ca de mine te-ai legat
Ca de-un păpușoi uscat
Ce nu face vara flori,
Nici umbră la călători.
De lume te poți ascunde
Numai de dor nu ai unde,
De-o lună și-o săptămână
Nu mai am inimă bună,
De vreo două luni încoace
Dorul tău prăpăd îmi face,
Ca mă topesc și mă usuc
Ca toamna frunzuca-n nuc,
M-o făcut din om neom
Ma culc și nu-mi vine somn.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă suferința profundă cauzată de dor. Persoana se simte slăbită și blestemă dorul, dorindu-i să simtă aceeași durere. Dorul este perceput ca o prezență constantă și distructivă.