Și iar paie de secară,
Am un dor ce mă omoară
Și l-aș spune codrului,
Dar el are grija lui,
Cât îi codrul de-nfrunzit
De necazuri nu-i ferit
Și-amu-i tare necăjit
Că frunza i-o-ngălbenit.
Și m-aș plânge la izvoare,
La izvoare călătoare
Ce coboară de la munte
Și-aș vrea dorul să mi-asculte,
Dar ele n-au vreme de stat,
Nici de stat, nici de-ascultat,
Nici de vorbe cu oftat
Că-s sătule de-alergat.
Jelui-m-aș la răchită,
La răchita despletită
Să-i spun focul dorului
Pe malul pârăului,
Dar răchita stă plecată
Și-și cată umbra pe apă
Și îi tare supărată
Că nu s-o văzut vreodată,
Jelui-m-aș vântului,
Vântului nebunului,
Dar el bate pe tot câmpul
Și-mi lasă dorul și gândul.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă un dor profund și o căutare zadarnică de alinare în natură. Codrul, izvoarele, răchita și vântul sunt martori indiferenți la suferința eului liric, accentuând sentimentul de singurătate și neputință.