Îmi pare o nebunie,
Cât de clar îmi ești și cât de greu îmi e să-ți spun și ție
De-aia am scris această simfonie
Nu pentru recompense de hârtie,
Dar dacă vin ploaie, lasă-le să fie și nu uita să-mi pui în suflet bogăție
Fiindcă nu vreau nimic din ce m-ar împiedica să vin în Împărăție
Și împarte cu mine tot de la tristețe pân’ la bucurie,
Tu m-ai susținut încă din copilărie
De-aia mulți nu înțeleg și nu au cum să știe ce-i ascuns cu adevărat în această poezie
Și doar se gândesc că eu te iubesc, ar fi o erezie
Tu trăiești prin toți cei care îmi sunt dragi mie
Și dragi poa’ să fie și o mie
Cât iubești cu mine, râd de parcă ar fi o comedie
Când nu te simt, tremur de parcă aș fi o păpădie
Fii tu vântul care o să-mprăștie tot ceea ce voi scrie
Această viziune despre o nouă Românie
Momentan afectată de tiranie, interese și lăcomie
Căutam căi către nemurire prin suburbie
Salvarea nu ține cont de sărăcie sau bogăție
Omul trebuie să știe că-s doar unelte
Și lumea e o orchestră făcută să atingă note perfecte
Întotdeauna m-am uitat la film pentru actori niciodată pentru efecte
(Haha) Cred că aveți mințile defecte.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o conexiune profundă cu o entitate iubită, văzută ca sursă de sprijin și inspirație. Artistul își dorește o Românie mai bună și caută sens în viață, dincolo de aspectele materiale. Versurile reflectă o viziune spirituală și o critică a problemelor societății.