Bună ziua, întuneric, vechiul meu prieten,
Am venit să vorbesc cu tine din nou,
Pentru că o viziune încetișor
Și-a lăsat semințele în timp ce dormeam,
Și viziunea ce a fost plantată în creierul meu
Totuși, rămâne
În sunetul tăcerii.
În vise agitate singur merg,
Pe străzi pavate, înguste,
Sub o aură de lumină,
Întorcându-mi gulerul, rece și umed,
Când ochii mei au fost orbiți de lumină,
Astă separând noaptea
Și atingând sunetul tăcerii.
Și în lumina dezgolită, am văzut
10 mii de oameni, poate mai mulți,
Oameni vorbind fără cuvinte,
Oameni auzind fără să asculte,
Oameni scriind melodii pe care vocea nu le va împărți niciodată,
Și nimeni nu a îndrăznit
Să perturbe tăcerea sunetului.
Nebunilor, am spus eu, voi nu știți
Tăcerea ca un cancer crește,
Ascultați-mi cuvintele cu care s-ar putea să vă învăț,
Luați-mă de brațe și s-ar putea să ajung la voi,
Dar cuvintele mele curg silențios, precum picăturile de ploaie
Și ca un ecou
În fântâna tăcerii.
Și oameni s-au aplecat și s-au rugat
La Zeul creat de lumina neonului,
Și ca un semn de avertizare a străfulgerării sale
Din cuvintele ce l-au format,
Și semnele au spus, Cuvintele profeților
Sunt scrise pe pereții de la metrou
Și holuri de locuințe
Și șoptindu-ne în sunetul tăcerii.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema izolării și a lipsei de comunicare într-o lume modernă, unde oamenii sunt înconjurați de zgomot, dar incapabili să se conecteze cu adevărat. Vorbitorul încearcă să avertizeze asupra pericolelor tăcerii și ale lipsei de exprimare, dar cuvintele sale se pierd în ecoul indiferenței.