Simion Felix Martian – Străjerul

„Străjerule, mai este mult din noapte?” (Isaia, 21:11).
Parcă-ntunericul nu mai e greu,
Rărit de umbre şi pătat de şoapte
Şi, tresărind, întreabă duhul meu:
Străjerule, mai este mult din noapte?
Mi-a fost povară vălul ei cernit,
Purtată greu pe umerii răbdării,
Şi-aş fi căzut dacă n-aş fi tivit
Cu vii speranţe tot cuprinsul zării.
Ca să cuprindă zarea năzuind
Spre ea se-ndreaptă inima şi gândul
Să soarbă cu nesaţ zorii mijind
Şi albul dimineţii-mbrăţişându-l.
Dar negurile încă izvorăsc
Din bezna care zace prin unghere
Şi mă apasă, şi mă răscolesc;
Mai este mult până în zori, străjere?
Îmi înnoiesc speranţa din Cuvânt
Şi mă zidesc sorbind eternitate
Ştiind că sunt mai mult decât pământ
Şi sufletu-mi transcende-această noapte.
E ceasul nopţii când se-aud cocoşi
Venind cu zori, cucurigând lumina,
Când cad răpuşi ai beznelor coloşi,
Istoria trăgând pe ei cortina.
Privesc străjerul iar, şi iar, şi iar
Şi-l ţintuiesc cu semne de-ntrebare
Care ţâşnesc cu scânteieri de-amnar
Din cutele hlamidei de răbdare.
Dar ştiu că voi vedea zorii arzând
Sub astrul ce-şi rostogoleşte roata
Şi de pe zid străjerul trâmbiţând:
E dimineaţa sfântă, Maranata!