Cu șuierat prelung, scrâșnind din roți
Se-oprește o clipă trenul vieții-n gară,
O clipă doar însă-i de-ajuns să poți,
Privind traseul, harta, să socoți
De ești pe drumul de odinioară.
În gară-i forfotă, turiști puhoi,
Și-ofertele turistice te-mbie
Cu noi trasee, cu tentații noi,
Dar tu privește-o clipă înapoi
Și-apoi în față, către veșnicie.
Traseul trebuie să fie drept
Căci din Cuvânt s-a folosit dreptarul,
Tu dovedește deci a fi-nțelept,
Tentațiilor dârz să le ții piept
Căci ai bilet și-i achitat cu harul.
Drumul spre cer nu-i nicidecum ușor
Căci nu e defilare-n strai de gală
Și nici nu strălucește prin decor,
Însă-l asigură pe călător
De fericire-n stația finală.
E un drum drept, cum alte drumuri nu-s,
Ducând spre țintă fără ocolire,
E calea sigură ce duce Sus
Și prin această Cale, ce-i Isus,
Suntem îndreptățiți la moștenire.
În gara dintre ani, privește, vezi
Cum linii se-ntretaie, cum e cazul,
Este momentul să analizezi
De ești pe calea bună, și de crezi
Că nu-i așa, mai poți schimba macazul.
Amin
Sensul versurilor
Piesa vorbește despre importanța alegerilor pe care le facem în viață și despre necesitatea de a rămâne pe calea credinței. Metafora călătoriei cu trenul sugerează că viața este o călătorie cu un scop final, iar deciziile noastre ne pot apropia sau îndepărta de acest scop.