Atunci când mă simt sub pământ,
Îmi amintesc că mereu florile,
Din semințe, de-acolo, urcând,
Cresc firesc, iar apoi soarele,
Le mângâie, le-mbracă în căldură,
În lumină,
Și-apoi cu o frântură,
De apă și de dragoste,
Devin creații splendide,
Ale naturii, ale Divinității,
Și poate că așa voi deveni și eu,
O creație splendidă,
A lui Dumnezeu.
Poate sunt încercat,
Pentru a deveni bogat,
Sufletește,
Și poate că-ntr-o zi,
Fericit voi fi.
Poate că mă întărește,
Tot ceea ce mă lovește,
Dacă nu ar fi fost greu,
Nu aș mai fi fost eu.
Aș fi trecut prin viață fără sens,
Dacă aș fi primit totul pe tavă,
Nimic din ea nu aș fi înțeles,
Aș fi ajuns o pleavă.
Sensul versurilor
Piesa vorbește despre găsirea frumuseții și a puterii în momentele dificile, inspirându-se din natură și credință. Sugerează că încercările ne pot transforma în ceva mai frumos și mai puternic, la fel ca florile care cresc din pământ.