Mi s-a urât trăind în țara mea.
Sub alte ceruri doru-mi m-ar vrea,
O, izbă-am să te părăsesc, să plec,
Prin lume vagabond și hoț să trec.
Voi merge pe zulufii albi ai zilei
Cătând coliba liberă a milei
Și un prieten scump cuțitul strâmb
Mi-l va ascute, scos de la carâmb.
Cu primăvara-n stepă și cu soare
Se-mbrobodește drumul, galben floare,
Și tu, al cărui nume-l tăinui, drag,
O să m-ai ungi din nou de lângă prag.
Și iarăși o să mă întorc aici
Să mă mângâi cu bucurii prea mici.
Dar într-o seară verde, sub fereastră
O să mă spânzur cu-o eșarfă-albastră
Și sălcii sure, peste garduri vii,
Spre mine-or să întindă crengi mlădii,
Și câinii vor lătra când, nespălat,
Mă vor zvârli-n pământul desfundat.
Iar luna goală va pluti-n văzduh
Pierzându-și vâslele pe lac, în stuh,
Și Rusia va dăinui la fel
Jucând la gard cu gleznele-n inel.
Din volumul Moscova cârciumăreasă
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de dezrădăcinare și ură față de viață, culminând cu o imagine sumbră a sinuciderii ca evadare. Vorbitorul se simte alienat în propria țară și caută alinare în gesturi mici, dar în final, cedează disperării.