Serghei Esenin – Mândra Mai Era Tăniușa

Mândra mai era Tăniușa, nu-i găseai pereche-n sat,
Albu-i șarafan, la poale, cu fir roșu era dat.
Seara ea sărea pârleazul către-o moară uneori,
Cu luceafărul, de-a mija, luna se juca prin nori.
Și-ntr-o seară, către Tania, grăi falnicul fecior:
Fericirea mea, cu bine, eu cu alta mă-nsor.
Fata s-a făcut ca ceară, ca de frig s-a-nfiorat,
Cu cosița despletită, ca un șarpe-nfuriat.
Ah, voinic cu ochi albaștri, nu fi, nu fi necăjit,
Am venit să-ți dau de știre: eu cu altul mă mărit.
Nu e toacă de utrenii, ci strigări de vornicei,
În căruțe trec nuntașii, scot potcoavele scântei.
Nu-i jelit de cuci în crânguri, ci-i bocire de sfârșit:
Tania are-un semn în tâmplă, unde ghioaga a lovit.
Fruntea albă i-o-ncunună stropi de sânge închegat.
Mândra mai era Tăniușa, nu-i găseai pereche-n sat.