Garduri vechi, urzici îngălbenite,
Iată locul, locul meu străbun!
S-au pitit sub veștede răchite,
Izbele sărmanului cătun.
Peste câmpul plin de iarbă deasă,
Lângă iazul cu lumina-n punți,
Tolănește-o cale nisipoasă:
Drumul spre Siberia și munți.
Prins de zări se clăbucește fumul,
Din pământul împânzit de ruși.
Oameni frânți, prin pulbere bat drumul,
Oameni prinși în lanțuri și-n cătuși.
Toți sunt hoți și ucigași din fire;
Cum au fost pe lume sorociți.
Îndrăgit-am trista lor privire
Și obrajii trași și scofâlciți.
Mult rău fac din bine ucigașii,
Inimile lor nu se prefac.
Dar se strâmbă fețele și pașii,
Buzele sunt vinete și tac.
Și pe mine-un tainic gând mă-ndeamnă,
Răsărit, așa de undeva..
Ca și eu, într-un apus de toamnă,
Să-mi împlânt cuțitu-n cineva.
Ca și eu, prin vântul nesfârșirii,
Pe-acest drum glodos și mohorât,
Îngrădind tristețea osândirii,
Să fiu dus cu un juvăț de gât.
Și atunci când zâmbet voi încinge,
Peste toate cele ce-au rămas,
Ploile și apele vor linge
Urmele pe care-am să le las.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj dezolant și o stare de spirit sumbră, reflectând asupra destinului tragic al oamenilor și asupra propriei atracții către un final violent și inevitabil. Vorbește despre un drum al osândirii și acceptarea unui destin tragic.