E-o primăvară fără avânturi.
Pe țărm nisipu-i galben stins.
Obrazul tău pârlit de vânturi
Un puf de hriscă parcă-a prins.
Pierduți în loboda cu ciucuri,
La vadul stâniștii de boi,
Jurarăm printre-atâtea lucruri
Că pe vecie vom fi doi.
Tămâia beznei, seara joasă
Înșurubându-se pe foc.
Prin crâng te-am dus apoi spre casă
Și-am mai rămas mult timp pe loc.
Nu mai puteam, ca-ntr-o somnie,
Nicicum privirea să-mi desfac
De căciulița brumărie
Făcându-mi semne din cerdac.
Sensul versurilor
Piesa evocă o primăvară lipsită de vitalitate, amintind de o iubire trecută petrecută într-un cadru rural. Naratorul rememorează jurăminte și momente intime, dar tonul general este melancolic, sugerând o pierdere sau o distanță ireversibilă.