Spre ziuă, sub căpița de secară,
Pe auriul snopilor plecați,
Cățeaua, în vifornița de-afară,
Fătase șapte cățeluși roșcați.
Până-n amurg, veghind încovoiată,
I-a răsfățat, lingându-i ne-ntrerupt.
Și se topea ninsoarea spulberată,
Pe fierbințeala pântecului supt.
Iar seara, când găinele s-așază,
Stăpânul casei a ieșit posac
Și unde mama pâlpâia de groază,
El pe toți șapte i-a băgat în sac.
În urma lui, fugind după desagă,
Cățeaua da-n nămeții de pe drum…
Răpindu-i puii, apa din viroagă
Scâncea curgând sub botul ei, acum.
Apoi, când se-nturna șovăitoare
Și singură înspre culcușul ei,
Deasupra casei i-apăru pe zare,
În locul lunii, unul din căței.
Străină, zgribulită și-n neștire,
Privea la chipu-i nalt și depărtat,
Iar luna plină, lunecând subțire,
După colini a dispărut treptat.
Și cum atunci, când cineva-n ogradă,
Drept pâine-i zvârle-o piatră dinadins,
Ca stele mari de aur în zăpadă,
Cățeaua ochii triști și i-a prelins.
Sensul versurilor
Poemul descrie durerea unei cățele căreia îi sunt luați puii de către stăpân. Ea este neputincioasă în fața acestei pierderi și suferă profund, simbolizată prin lacrimile amare.