Ah, voi sanii, sanii! Și voi cai, voi cai!
Numai dracul v-a scornit, mișelul!
Peste stepă-n goană cu alai,
Râde pân’ la lacrimi clopoțelul.
Pretutindeni, prin pustiuri reci,
Luna nu-i, nici glas de câini, nici ceată.
Încă n-am îmbătrânit pe veci,
Hai, dați suflet, viața mea-ndrăzneață.
Cântă-n spargul nopții, vizitiu,
Te-nsoțesc de vrei, dar cu tristețe,
Despre ochii umezi care-i știu
Și despre voioasa-mi tinerețe.
Pălăria mi-o pleoșteam ades,
Puneam calul între hlube late,
M-așezam pe-un braț de fân ales,
Și pe urmă, ține-te, mai frate!.
Cum mă mai împăunam, zburând!
Și-n tăcerea nopților stufoase,
Gureșa-mi harmonică oricând
Sucea capul fetelor frumoase.
Totu-i dus. Fugarul a pierit.
S-a schimbat și părul meu și glasul.
De prea mult voios palavragit
Și-a pierdut harmonica mea glasul.
Sufletul mi-i totuși plin de rost,
Gerul și zăpada-mi saltă țelul,
Fiindcă peste toate câte-au fost
Râde pân’ la lacrimi clopoțelul.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintirile unei tinereți voioase, pline de aventură și farmecul naturii. Naratorul își amintește cu nostalgie de vremurile trecute, deși timpul a trecut și multe s-au schimbat, spiritul său rămâne plin de viață.