Viața mea e ca o carte neatinsă,
Nedescrisă, și eu mă întreb de cine o fi scrisă.
Cu textul ăla mic, de-abia poți să-l citești,
Parcă cineva îmi zicea: Tre’ să înveți să trăiești.
Cu un cuvânt greșit ce nu se vede-n exterior,
Asta face lent și îți distruge interiorul.
Când, mai departe file cu file toate,
Am ajuns să rămânem la Capitolul 7.
Unde ce să vezi, schița cu viitorul,
N-am de gând să mă uit și să trec la următorul.
Da’ revin la primul, la mine-i întorsătura,
A schimba ceva în viața mea, dar inima-i sătulă.
De cei care încearcă s-o rănească,
N-o face din prima, dar o să vă lovească.
Înveți din greșeli când inima coboară,
Am fi toți niște proști dacă viața ar fi ușoară.
Cu ochii-n față mă așteaptă viitorul,
O să fac exact ce simt, chiar dacă uneori îmi vine dorul.
Da’ trebuie să fiu diferit ca un pachet, o damă,
Îs conștient că o să-mi revin când viața îmi dă câte o palmă.
Și n-o să doară sau poate că da,
Muzica asta clară ce-mi alină inima,
Îmi dă putere să pot să trec, s-ajung departe,
Chiar dacă mă gândesc la ea în fiecare noapte.
E doar o carte, un film, o poezie,
Nu-i nimic spontan, viața are o regie.
Ceva normal ce ar trebui să se petreacă,
Inima e o pagină trecută ce n-o să se întoarcă.
E scris cu cerneală ce în timp se duce,
Dispăre de pe foaie și nu ți se pare dulce.
De-acum departe ca la Holograf,
Ultima propoziție, ultimul paragraf.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra vieții ca o carte nescrisă, cu regrete și dorința de a schimba cursul evenimentelor. Vorbitorul își găsește alinare în muzică și își propune să meargă mai departe, acceptând că viața are o regie prestabilită.
