Când toţi ceilalţi ai casei erau la liturghie
Eram numai al ei – noi curăţam cartofi.
Spărgeau tăcerea, căzând unul câte unul
Ca stropii de-oţel de pe electrozii de sudură.
Un fragil confort se insinua-ntre noi, lucruri împărtăşite
Sclipeau în căldarea cu apă rece şi limpede.
Alţi cartofi cădeau. Clipocirile plăcute, senina simplitate
A muncii celuilalt ne menţineau prezenţi în realitate.
Apoi, în vreme ce lângă patul ei preotul
Cădelniţa şi psalmodia rugi pentru muribund,
Iar noi suspinam ca apele curgând pe prund,
Îmi amintesc capul ei înclinat spre capul meu,
Respiraţia ei în mine şi cuţitele noastre fluide-n pâine –
Apropiat nespus de ea-s în viaţa care-mi mai rămâne.
Sensul versurilor
Piesa evocă o amintire puternică din copilărie, legată de o rudă apropiată aflată pe patul de moarte. Simplitatea unei activități banale, precum curățatul cartofilor, devine un simbol al conexiunii și al prezenței în fața inevitabilului.