La reflux, pe plaja mării de la miazănoapte,
Când stelele pe cer deschid ochii, una câte una,
Ne plimbăm agale, el şi eu, călcând aproape.
El flirtează cu-o graţie lejeră,
De unde se vede că-i numai pe jumătate sincer;
Un surâs îi luminează faţa – bibelou pe etajeră.
Pentru el dragostea-i o artă, un meşteşug anume;
Aşa cum flautistul suflă-n instrument,
El cântă la-ale inimii lui strune.
O muzică-acordată capriciului din acel ceas
El n-are, de fapt, nevoie de iubirea mea,
De-aceea îi spun în gând: „nu eşti ce caut, bun rămas.”.
Ca să-mi ascund privirea-n bezna nopţii, subversiv
Urmăresc ocultaţiile farului peste mare,
Trecând din roşu-n alb, alternativ.
Râsul îmi răsună scrâşnit şi straniu în ureche,
De parcă-aş fi cineva care-abia trezit din somn
Nu-şi recunoaşte sunetele proprii, nepereche.
Dar dacă-un ton din vocea mea l-ar face să-înţeleagă
Că vorbele-mi ironice conţin o fraudă imensă?
Că buzele care râd pot tremura albe, fără vlagă?.
Dacă mi-aş pierde puterea de-a minţi,
Iar el şi-ar auzi numele cântat-strigat de mine
Într-o şoaptă stinsă, -într-un oftat frânt – şi..
Sensul versurilor
O plimbare pe plajă devine o introspecție amară pentru naratoare, care realizează că partenerul ei nu este sincer și că iubirea lui este superficială. Ea se luptă cu dorința de a-și dezvălui adevăratele sentimente, dar alege să se protejeze.