Într-adevăr, poate visez mereu
Că-ncerc să iau din tot ce-a fost creat
Plăceri ce-n piept pătrund neapărat;
Şi-n frunze, flori, ce sunt în jurul meu,
Iubire caut şi pios elan.
Aşa sunt eu; iar lumea dacă vrea
Să ia peste picior credinţa mea,
Nu simt că-s trist sau că trudesc în van.
Altarul mi-l voi face pe ogor,
Şi-acoperiş va fi domul ceresc,
Iar dulcele parfum al florilor
Va fi tămâia ce Ţi-o dăruiesc,
Căci Unic Domn, ca preot mă cinsteşti
Şi jertfa mea umilă o primeşti.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o conexiune profundă cu natura, văzută ca o sursă de plăcere, iubire și inspirație divină. Vorbitorul își găsește credința în frumusețea naturii și o consideră un altar personal, oferind daruri spirituale prin contemplarea acesteia.