Nici când nu te-nvinse noapte mai clară
dacă te deschizi râsului și-ți pare că atingi
o întreagă scară de astre
care s-a mai coborât în vis rotindu-se
pentru a mă pune înapoi în timp.
Era Dumnezeu atunci frică de odaia închisă
unde un mort e depus,
centru al tuturor lucrurilor,
al seninului și al vântului al mării și al norului.
Și aruncându-mă la pământ,
strigând cu tărie numele în tăcere,
mărturiseam desfătarea de a mă simți viu.
Sensul versurilor
Piesa explorează contrastele dintre viață și moarte, lumină și întuneric, exprimând o revelație existențială. Vorbitorul găsește o bucurie paradoxală în a se simți viu, chiar și în prezența morții și a fricii de divinitate.