În sărăcia cărnii, iată-mă
cum sunt, Părinte; pulbere de drum
pe care vântul abia o suie spre iertare.
Dar dacă nu știam cândva să-mi subțiez
vocea primitivă încă grosolană,
cu lăcomie îmi deschid larg mâna:
dă-mi durere hrană cotidiană.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o cerere umilă către divinitate, în care naratorul, recunoscându-și imperfecțiunile și trecutul, își deschide sufletul către durere ca formă de ispășire și purificare. El caută iertare și acceptă suferința ca pe o hrană spirituală necesară.