Vorbi c-un fluture un nu știu cine:
– „Tu flacăra dac-o-ndrăgești, nu-i bine.
Ia drumul ce nădejdea o ascunde!
Cât despre foc? De unde până unde?.
Ești salamandră ce din foc se-nfruptă?
Și cât curaj ți-ar trebui în luptă!.
Nu-i liliac sub soare să rămână.
Ești prost când fierul vrei să-l frângi în mână.
Și dacă flacăra îți e dușmană,
iubirea pentru ea nu-i oare vamă?.
Și nimeni nu va fi să-ți țină parte,
când pentru ea ai parte doar de moarte.
Milogul îndrăgind regeasca față,
iubirii vane ghiontu-i e răsplata.
De tine nici că-i pasă-a ei lumină,
când padișahu-n juru-i se înclină.
Iar tu, într-o asemenea-adunare,
sărmana cum ești, nu vei găsi iertare.
Cu ceilalți de se poartă blând și-i iartă,
pe tine-n miezul focului te poartă.”.
Răspunse fluturele, tortă vie.
– „Mirare-i dacă ard? Ce-mi pasă mie!.
Mi-e inima un foc, și-oricare
alt foc, pe lângă-al meu e-o floare.
Veșmântul inimii nu pentru mine ea-l sfâșie.
Al sufletului guler cât de bine-mi-l sfâșie.
Nu vrerea mea spre flacăra mă-mpinge.
Un lanț de patimi gâtul mi-l încinge.
Chiar dac-aș sta departe, focul m-ar aprinde.
Ea numai dup-o clipă focului m-ar vinde.
Oricum, vreau focul să-mi cuprindă pieptul,
căci unde-i ea, eu să exist n-am dreptul.”
Sensul versurilor
Piesa explorează o iubire neîmpărtășită și distructivă, unde un fluture este avertizat despre pericolul de a se apropia de o flacără. În ciuda avertismentelor, fluturele alege să se sacrifice pentru această iubire, considerând că nu are dreptul să existe departe de obiectul pasiunii sale.