Saadi – Despre Comportarea în Societate IV

De n-ar exista asuprirea stomacului,
n-ar mai cădea vreo pasăre-n capcană
şi nici vânătorul n-ar mai pune-o.
Înţelepţii arareori se ospătează.
Pioşii se lasă doar pe jumătate săturaţi.
Sihaştrii, cât de foame să nu moară.
Cei tineri, pân-ce blidul gol nu li se smulge.
Iar bătrânii, pân-ce nu asudă.
Dervişii-n schimb înfulecă
pân-ce-n stomac nu mai rămâne loc
de vreo suflare și pe masă vreo fărâmă.
Sclavii burţii-n lungu-a două nopţi se scoală:
Când preaplină le e burta ori prea goală.

*
La pierzanie te duce muierescul sfat
şi a-l ajuta pe ticălos e-un greu păcat.
De nu-ţi ucizi duşmanul când îl ai în faţă,
unelteşti la propria ta viaţă.
Când pe-o piatră stă un şarpe şi o piatră ai în mână,
prost eşti dacă şovăi şi-l laşi viu să mai rămână.
Mă gândesc altminteri şi spun:
„Mai bine amâni uciderea prinşilor,
căci putinţa-alegerii rămâne şi pot fi omorâţi
sau cruţaţi. Dacă sunt răpuşi de-ndată,
poţi pierde vreun câştig şi un alt prilej
s-ar putea să nu se mai ivească”.
Uşor iei viaţa celor vii,
dar nu mai poţi să-i reînvii.
Arcaşul vrednic e stăpân pe sine:
săgeata ce-a plecat nu mai revine.
*
Cinstire să n-aştepte înţeleptul
ce se ia la ceartă cu zăludul.
Şi de-ajunge-acesta să-l întreacă
în vorbire nu-i mirare:
zdrobită-i perla de-o piatră oarecare.
Minune nu-i privighetoarea că nu ştie
să cânte dacă-i stă şi-un corb în colivie,
şi că-nţeleptul, hărţuit de derbedei,
nepăsător se-arată-atunci faţă de ei.
O piatră rea când perla cupei de-aur o zdrobeşte,
nu scade-al aurului preţ şi-al pietrei nu sporeşte.
*
Nu-i de mirare dacă înţeleptul amuţeşte-n
faţa unor inşi nevrednici, căci sunetele harpei
întrecute-s de bătăi de tobă și mireasma ambrei
se pierde-n duhoare de usturoi.
Cu trufie glasul şi-l înalţă-n vânt netotul,
căci pe-al înţeleptului l-a acoperit cu totul.
N-a aflat că blândul cântec din Hegiaz
e-nghiţit de-al tobei vuitor talaz?
*
De cade perla în noroi,
tot preţioasă-i şi de soi,
iar prafu-n cer dacă se urcă,
la fel ca şi-nainte – spurcă.
*
Omul înzestrat cu deosebite însuşiri,
dar lipsit de-nvăţătură e de plâns,
iar învăţătura făr-de har, în vânt se pierde.
De-obârşie altă e cenuşa,
căci din cer se trage focul,
dar cum cenuşa are vreo-nsuşire,
pulberii e-asemeni.
Nu trestia-i dă zahărului preţ,
ci însuşirea de-a fi dulce.
Vezi, Canaan, fiul lui Noe, fost-a prost din fire.
A fi odraslă de profet nu este-o însuşire.
Tu nu obârşiei să-i faci dovadă, ci vreunui har!
Din spin se trage trandafirul şi Abraham doar din Azar.
*
Moscu-nmiresmează prin el însuşi,
nu prin ce spune spiţerul despre el.
Tăcut e învăţatul, asemenea dulăpiorului din spiţerie,
dar glasul prostului răsună ca toba cu lăuntrul gol.
Un învăţat printre netoţi
(cum pilduiesc amicii toţi)
e-aşa cum printre orbi e cea cu nuri,
cum e Coranu-n casă de ghiauri.
Prietenia pârguită-n lungul anilor
nu-i drept ca doar o clipă s-o destrame.
Pietrei, ca rubin s-ajungă-i trebuiră ani de-a rândul,
Tu-ntr-o clipă-n pulbere-l prefaci, c-o piatră sfărâmându-l.
Cugetul ajunge la cheremul trupeştilor plăceri
ca bărbatul slab din fire-n mâna-nşelătoarelor muieri.
*
Năzuinţa lipsită de puterea de-mplinire
naşte-nşelăciune şi-amăgire,
iar puterea făr-de năzuinţă –
rătăcire şi nesăbuinţă.
Prevedere, chibzuire şi putinţă de-mplinire!
Proştii-averi şi ţări când storc,
ele împotriva lor se-ntorc.
*
Omul darnic ce mai trage-un zaiafet
e mai bun decât piosul ce posteşte şi tot strânge la bănet.
Cel ce se lipseşte de plăceri spre-a fi de lume lăudat
se lipseşte-n fapt de ce-i îngăduit şi ajunge la păcat.
Vai de pustnicul, ce-n colțul său, de crez nu dă dovadă!
Ce-ar putea într-o oglindă neagră-atunci să vadă?
*
Încet-încet într-o ogradă,
grăunţele fac o grămadă
şi cu strop de ploaie
se-adună în puhoaie.
Cine braţ puternic n-are
strânge pietricele pe cărare
şi prilejul îl adastă
spre a-şi izbi duşmanii-n ţeastă.
Strop cu strop se-adună până fac izvoare.
Râu cu râu se-adună până fac o mare.
Ce e mult se strânge din puţin.
Bob cu bob hambaru-ajunge plin.
*
N-ar trebui ca învăţatul s-arate îngăduinţă
faţă de sminteala omului de rând. Păgubi-vor amândoi.
Primu-şi va vedea ştirbită demnitatea,
iar celălalt prostia-ndreptăţită.
Celui josnic de-i vorbeşti cu omenie
mai trufaş şi îndărătnic o să fie.
De osândit e păcatul, mai ales
cel săvârşit de către-nvăţat,
căci învăţătura spadă e-mpotriva lui Satan.
Şi de cade prins cel ce mânuieşte spada,
de mare ruşine se acoperă.
Mai bine om de rând, năpăstuit de soartă,
decât un invățat ce-n chip nedemn se poartă.
De primu-şi pierde drumul, e că orbirea-l mână.
Ochi buni de are-al doilea, tot cade în fântână.
*
Viaţa-şi află sprijin în suflare
şi lumea fiinţează între două nefiinţe.
Nebuni sunt cei ce-şi vând credinţa
pentru bunuri pământeşti.
Cei ce pe Iosif l-au vândut,
ce cumpărat-au oare-n schimb?
O, fii ai lui Adam, nu făcut-am oare
legământ să nu vă închinaţi Satanei?.
Împinsu-te-a vrăjmaşul s-o rupi cu Domnul Sfânt.
Cu cine-ai rupt? Cu cine făcut-ai legământ?
*
Pe cei pioşi nu-i poate birui Satan
şi nici pe obidiţi să-i frângă vreun sultan.
Nu-l ajuta pe cel ce nu se roagă,
chiar dacă foamea limba i-o dezleagă.
Celui ce nu-mplineşte sfânta datorie puţin
îi pasă de ce-ţi datorează ţie.
Dacă de pe urma unui om, în tot răstimpul vietii,
nimeni n-a mâncat vreo pâine, după moarte,
nici că fi-va pomenit.