Mormânt – piatră de sidef,
Avem timp s-ascultăm natura, da’ n-avem chef,
Zilele ne trec în zbor,
Răzbunare – miere de albine – toți te vor.
Vântul suflă frunza pomului,
Timpul, trupul omului,
„Nevindecări” repetate
Îmi sapă adânc în spirit și-n fapte,
Egoismul mi-e boala cea mai grea,
Pact sangvin cu vremea rea,
Iar suferința a devenit parte din ființa mea
C-atunci când reușesc să scap de ea,
Parcă lipsește ceva,
Timpu-mi fură tinerețea –
Parșiv, da’ legal,
Ca un val
Ce mănâncă din mal,
Zorii mă deșteaptă-mbrățișat cu țepii,
Iar visele mele-s prizoniere-n norii negri.
În aer rece, sub priviri de stele,
Întâmpin singurătatea, alcoolul și noaptea – muzele mele.
Cer în linii
Să nu vină heruvimii,
Mi-am vândut sufletul lu’ Satan la fel ca Paganini,
Unde-s azi am fost și ieri,
Locul meu e nicăieri,
În capitalismul practicat de contemporani
Mă simt ca Shakespeare între canibali,
Da’ n-o să-mi vezi demnitatea lavetă,
Cum n-o să vezi copil cuminte și cioară discretă.
E noapte,
Îmi fac cicatrici adânci pe spate
Cu iluzia că timpul le va șterge pe toate,
Da’ tu privește adevărul, învață să suferi,
E sub ape calme adânci cu nuferi
Și-n vântul crestei din nor,
Pe tărâmuri în care eroii nu mor.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare profundă de melancolie și singurătate, reflectând asupra trecerii timpului, a suferinței inerente vieții și a luptei cu propriii demoni. Naratorul se simte dezrădăcinat și caută consolare în vicii, acceptând suferința ca parte integrantă a existenței sale.