Un vis vechi a trecut în neființă,
Și-s prea obosit pentru altă dorință,
Nervii și depresia mocnesc în stare latentă,
Iar alcoolul e benzina perfectă.
Confuz în reguli lumești,
Nu mai discern între principii și-ntre orgolii prostești,
M-adâncesc în fundătură
Am o inimă mare, încape multă ură.
Ura-ar fi mai utilă ca un zâmbet
De n-ar trebui s-o cari mereu în suflet.
Vezi tu, dragă deznădejde,
Toți iubesc poetul, nimeni nu-l dorește.
Orașul dă culoare capturată-n zid
Și miros de tămâioare cumpărat la plic,
Mai trece o mașină, mai răsare-un pod,
În veșnica rutină, zadarnicul efort.
Omul – pământ sub roci,
Cu infirmitatea sufletească de-a iubi ologi.
Cad frunze, vin friguri, în trupul ce te-nvelește
Ochii rămân tineri, pielea încrețește.
Regreți copilăria fiindcă
Ai crescut ș-ai învățat doar să îți fie frică.
Absent din clipă,
Cu ochii la risipă,
Curge accelerat nisipul în clepsidră,
Viața-alunecă printre degete spre vid,
Mori încet cu fiecare răsărit.
Te urâțești treptat, singur la capăt de drum,
Nimeni nu mai mângâie un câine bătrân,
Greutățile în vagi gânduri se duc,
Foamea o uităm, nu și timpul pierdut.
În plină derută
Realizezi c-ai părăsit lutul pentru-o perioadă scurtă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de deznădejde, regret și deziluzie față de viață. Vorbește despre trecerea timpului, pierderea inocenței și acceptarea morții ca parte inevitabilă a existenței.