Un om bătu la ușa prietenului drag.
„O, cine ești tu oare, om vrednic și pribeag?”.
„Sunt eu!” răspunse insul. „Te du! Nu se cuvine
să stea la masa asta un om necopt ca tine.
În focul surghiunirii ființa-ți să se coacă,
și n-o să mai încerce atunci să se prefacă.”.
Plecă de-ndată omul. Călători vreun an,
surghiunul pârjolindu-l cu focul său avan.
Și ars de-acea văpaie, dar și cu mintea coaptă,
se-ntoarse la amicu-i, să vadă de-l așteaptă.
Bătu din nou la ușă cu teamă și-umilință,
ca nu cumva să-i scape iar vreo necuviință.
Și-l întreabă amicul: „Cine-i la ușă-acu?”
Și omul îi răspunse: „La ușă ești chiar tu!”.
Prietenul îi zise: „O, intră, eu al meu,
căci tu ești eu și-n casă nu-i loc pentr-un alt eu.
Al aței dublu capăt nu-i acului pe plac.
Cum însă-acum ești unul, hai, intră-n acest ac!”
Sensul versurilor
Piesa ilustrează o parabolă despre ego și transformare. Un om este respins de prietenul său până când învață să-și depășească ego-ul, realizând că adevărata unitate implică renunțarea la sine.