Roberto Bolano – Învață-Mă Să Dansez

Învață-mă să dansez, să învârt cu mâinile mele fuiorul norilor, să-mi încolăcesc picioarele printre ale tale, să conduc o motocicletă prin nisip, să pedalez pe bicicletă printre străzile imaginației, să apar într-o fotografie nemișcată ca o statuie de bronz și într-un colț al unei matrici să fiu un chiștoc de țigară.
Printre reflectoarele albastre din sufragerie să mi se vadă fața, un rimel negru picurând printre gene, iar tu, o să vezi o constelație de lacrimi pe obrajii mei, și vei fi tentat să fugi.
Învață-mă să-mi lipesc trupul de rănile tale, învață-mă să-ți țin inima pentru puțin timp în palmă, să-mi desfac picioarele ca florile deschise pentru vânt, pentru ele însele, ori pentru roua zorilor. Învață-mă să dansez, în seara asta vreau să țin pasul cu tine, să deschid ferestrele podului, să plâng în singurătatea ta în timp ce de sus ne uităm la mașini, camioane, autostrăzi pline de poliție, accidente și mașini în flăcări.
Învață-mă să-mi desfac picioarele și să le leg de mânerele patului, să-mi oglindesc isteria în ochii tăi. Mângâie-mi părul și sărută-mi frica cu buzele tale care au rostit atâtea blesteme, au sădit atâta umbră. Învață-mă să dorm, acesta este sfârșitul.
Această poezie este dorința mea-ngrozită, a celei ce îi este frică, dar vrea să trăiască liberă, și care îți cere ție, cel de care s-a îndrăgostit s-o învețe să trăiască descătușată, să o elibereze și să facă dragoste cu ea pentru a-și găsi liniștea.
Enseñame a bailar.
Roberto Bolaño.
Enséñame a bailar, a mover mis manos entre el algodón de las nubes, a estirar mis piernas atrapadas por tus piernas, a conducir una moto por la arena, a pedalear en una bicicleta bajo alamedas de imaginación, a quedarme quieta como estatua de bronce, a quedarme inmóvil fumando Delicados en ntra. esquina.
Los reflectores azules del salón van a mostrar mi rostro, goteado de rimmel y arañazos, ustedes van a ver una constelación de lágrimas en mis mejillas, voy a salir corriendo.
Enséñame a pegar mi cuerpo a tus heridas, enséñame a sostener tu corazón un ratito en mi mano, a abrir mis piernas como se abren las flores para el viento para sí mismas, para el rocío de la tarde. Enséñame a bailar, esta noche quiero seguirte el compás, abrirte las puertas de la azotea, llorar en tu soledad mientras desde tan arriba miramos automóviles, camiones, autopistas llenas de policías y máquinas ardiendo.
Enséñame a abrir las piernas y métemelo, contén mi histeria dentro de tus ojos. Acaricia mis cabellos y mi miedo con tus labios que tanta maldición han pronunciado, tanta sombra sostenido. Enséñame a dormir, esto es el fin.
Este poema es la petición de alguien aterrorizado, que tiene miedo pero quiere vivir libre, y que le pide a su acompañante que le enseñe a vivir libremente, que la libere y que le haga el amor con el fin de encontrar la paz.