Când n-am mai putut merge mai departe
De oboseală, am făcut popas.
Era atâta liniște în jur,
Încât lipindu-mi capul de o floare,
Ți-am auzit familiarul glas.
Să nu tăgăduiești, te-am auzit:
Vorbeai din floarea de pe cercevea –
Ți-aminte ce spuneai?
„Întâi să-mi spui ce ți s-a năzărit
Că auzeai?”.
„Am alungat de lângă floarea mea
O harnică albină
Și, rezemându-mi capul de tulpină,
Mi s-a părut c-aud ceva anume.
Nu cumva m-ai chemat pe nume?
Sau poate-ai spus «Hai, vino!» –
Am auzit cuvântul, deslușit,
În timp ce m-aplecam.”.
„N-am spus-o cu glas tare, chiar dacă mă gândeam…”.
„Ei bine, am venit!”
Sensul versurilor
Piesa explorează o conexiune subtilă și nostalgică cu o persoană dragă, sugerând o comunicare telepatică sau emoțională profundă. Protagonistul percepe un mesaj dincolo de cuvinte, într-un cadru natural liniștit, evidențiind dorința și răspunsul la o chemare interioară.