Mai sunt pe lume încă proști,
ca muștele-ntr-un vas cu miere.
Să se deștepte cât de cât
n-au cum, chiar dacă li s-ar cere.
Prostul pe toți îi omenește,
aleargă pentru toți de zor,
prostul ca edecarul trage,
prostul în toate-i salahor.
Când dorm cu toții, el e treaz.
Și zi și noapte-i de dârvală,
se zbate, suferă, ajută
și drept simbrie – beșteleală.
Prostește-i pururea timid,
prostește e amorezat,
prostește se destăinuiește,
prostește-i neajutorat.
Descurcăreț nu-i, nici viclean,
și ca tot prostul e în stare,
strigând: planeta se învârte,
pe rug să urce cu candoare.
Mai sunt pe lume încă proști.
În lanțul lor se duc – drumeți,
neverosimil de departe
de cei puternici și isteți.
În urmă semne-și fac deștepții
și hohotesc:
– Văzurăți blegul?
Ce prost! Tot veacul c-o nevastă!
– Ce prost! Nu știe singur să-și ia plata!
– Ce prost! Trăiește c-o vădană
și îi hrănește toată ceata!.
Mă ierte, dacă pot, deștepții –
dar mai pe plac îmi sunt cei proști.
Cu stirpea lor eu mă asemăn,
ca ei mă cheltui și trăiesc
și-aș vrea să cred, n-o să se spună
că-n chipul ăsta mă prostesc.
Viața-i în mâna fiecărui.
Hai să ieșim la start, cinstit,
și doar acolo vom vedea
cine-i deștept sau travestit.
Sensul versurilor
Piesa descrie soarta celor naivi și muncitori, adesea exploatați și ridiculizați de cei inteligenți și puternici. Vorbitorul se identifică cu acești oameni simpli, preferând onestitatea lor în locul vicleniei, și speră ca la final, adevărata valoare să fie recunoscută.