Rian Roman – Gândul Risipitor

Gândul mi s-a scurs peste haine,
s-a strecurat prin deschizătura ușii,
a coborât scările spre alee,
și a forțat poarta spre lume, părăsindu-mă.
Ajuns în piața mare
s-a întâlnit cu alte gânduri
obosite fiecare de călătoria lor,
murdare de praful străzilor
și întristate de locul pe care tocmai l-au abandonat.
Singurul care era mai vesel,
mai gălăgios și mai energic
între toate gândurile acelea adunate aiurea acolo,
tânăr și ambițios, era gândul meu.
– Distinsă adunare, a început el un discurs, așa, deodată,
fără să știe neapărat ce are să zică.
– Distinsă adunare, repetă cu voce mai tare, gândindu-se că poate nu a fost auzit.
Însă niciun gând nu-și îndrepta ochii spre el,
Erau toate duse cu gândul la cel de la care plecase.
Se întrebau: oare se descurcă fără mine?
Îngrijorarea asta le-a făcut ca la iuțeală,
să se întoarcă cu viteza lor la stăpân.
Rămas singur în piața mare,
gândul meu s-a uitat de jur-împrejur:
pungi de plastic, sticle goale, ambalaje aruncate peste tot,
ca după o adunare de oameni.
A stat un timp și văzând că nu se întâmplă nimic
s-a întors la mine agale, în toi de noapte;
s-a strecurat pe aleea principală,
a urcat scările strecurându-se prin deschizătura ușii
și, cocoțându-se pe pijamale, a vrut să se bage în patul lui.
Însă nu a putut, a fost alungat.
Locul era ocupat de alt gând, mai puternic,
mai tânăr și mai energic, care l-a învins.
Plecat de la mine, bătut, nervos, bombănind, blestemând și trântind;
a luat-o la fugă, urlând în noapte, pe strada mare:
– M-a abandonat, am fost părăsit, am fost părăsit!
Nimeni nu-l auzea,
orice gând risipitor este mut.
Știa că nimeni nu-l va primi;
orice gând părăsit e dat uitării
și nimeni nu-l va ierta,
orice gând părăsit va pieri.
Gândul bocea..
Gândește-te, gândule, înainte de a pleca..